joi, 9 decembrie 2010

IEŞIREA DIN MINŢI, poeme, Editura HELICON - Timişoara,1997

AUTOPORTRET(1)


          ...ne împânzeşte ruşinea, vă jur!





AUTOPORTRET

(2)

Încă o dată, cu această carte, mă simt mai săracă. Parcă îmi pierd umorul, destinul, ziua în care m-am născut; năravurile, înfăţişarea, graniţele, umbra, aripile, totul. În locul meu răsare un ulm. O grădină părăsită. Godot!
Duceţi-vă dracului, strig!; de ce nu mi se răspunde înzecit? Nu mi se răspunde ?!
Străinul care rămâne, poartă o robă sinilie, lungă, ponosită. Trece pe străzi, noaptea. Târziu. Nici măcar nu îl ocoleşte careva. Nici măcar nu se confundă, CU CINE SĂ TE CONFUNZI?
… pentru ce o carte în toată această mizerie?

Ne împânzeşte ruşinea, vă jur!!!

Viorica Ungureanu Bertea
era noastră, 1997







IEŞIREA DIN MINŢI

(I)

Se svoneşte că am înnebunit.
Îmi părăsesc în nopţi ticluite
sclavia. Mă risipesc. Pe străzi.
Ca un gând.Pătrund în liniştea
tuturor în chaosul în fond
dintre Cer şi Pământ.
Ei îmbracă haina fericirii când
aud ivărul în urmă-mi căzând.

îi ştii Doamne cine nu
îi ştie sunt roşi de ură
pe dinăuntru pe dinafară
atinşi de izul rătăcirii sunt,
Umbra mea le este povară!

unii -se înţelege- mă tot plâng
alţii se surpă râzând, Am pus
stăpânire pe Raiul lor aşa ceva
nu se poate ierta tocmai de aceea
mă va înghiţi Iadul curând.

Altcumva bântui clipele marilor
domni de rând amân zilele anii, nu
se ştie prin ce minune ţintaşii adorm
la trecerea mea prin Cuvânt până şi
capcanele scot vuiet de clopote când
mă apropii de ele nu încape îndoială
că mă hrănesc cu pulbere de stele.

până şi Mama nu mă mai recunoaşte
- la pieptul său strânge duminica
la plecare (în loc de ce a crescut)
un semn de întrebare- în urmă-mi las
în obrazul ei cute adânci şi ciucuri
de rouă fierbinţi, Dumnezeul meu este
-se ştie- Legea ieşirii din minţi





PORTRET NEBĂNUIT


, cel mai bogat poet din lume
sunt eu!, Trăiesc într-un palat
de foc. Am slujitori - nu îi ştiu
pe nume duc o existenţă anume :
Nu îmi găsesc în viaţă loc! Sunt cel
mai trist poet –se pare- când joaca
se preschimbă în joc: Îmi ţes orgolii
mari cu râvnă mă răzvrătesc nu
mă întorc la ce-am avut sunt
Doamne stâlpul de primejdii
al GENERAŢIEI GODOT.

Mare îmi este fericirea încât abia
pot să o duc. Oh! nu am parte
de duşmani atâţia cât mi-aş fi dorit
nici mila nu am cunoscut nici ura
în geam nu mi-a’nflorit cel mai
bogat poet din lume sunt eu
aşa cum nici nu aţi gândit

ştiţi voi că tinereţea mea e sila?
(mă rog, e bine că o ştiţi) deşi
aş fi putut să jur că visul ipocrit
va trece aproape nevăzut că rănile
îmi oblojiţi că sunt un om sărac
lipit or ironia lehamitea sunt fraţii
mei de cruce buni că moştenesc
cu îndârjire o pană stinsă între tăciuni

Doamne cum pot să vă ascund tocmai
acum când voi m-aţi redescoperit



INIMA MEA SĂ NU O IERTAŢI

inima aceasta a ta de când i s-a furat
visul se acoperă cu frunze şi crengi

tu vezi cum într’însa se înalţă
un chip sugrumat

niciodată nu îi răspunzi niciodată
nu o asculţi te prefaci numai că
o înţelegi, Învaţă-mă să mă ascund
-pare să strige- eu ştiu apele
în care toată viaţa te-ai scăldat

într-o altă zi îi aduci un alt vis
vin nopţile ea se tânguie ploile
mai apoi vor veni vor spăla
fericirea aceasta drămuită
cu neguri amesteacată



ROCADA

Numai păcatul meu urzit
cu migală se întoarce singur la mine
printre imagini pieptănate de regi
ca şi când morţii noştri se întorc
la casele lor ca atunci când rămânem
împietriţi sau plutim în visul pierdut,
ne schimbăm feţele albe între noi
braţele mersul râsetul povara.

Azi sunt. Mâine sunt. Nu am fost
întotdeauna astfel? Viaţa nu
era o goană în cerul alb
împărţea lumea împărţea
confuzii spulbera confuzii, Numai
păcatul meu se întoarce
singur la mine




SINGURĂTATE

rămâi tu în casa aceasta a mea să îţi auzi
oasele trosnind paşii scâlciindu-se de tăcere
povârnişul vieţii să îl ungi cu miruri şi miere!

rămâi tu aici unde pereţii se holbează la tine
vuietul lor este fibra cărnii tale durerea lor
- mustrarea ta echivocă, Rămâi tu în casa aceasta
unde inima îţi va urla ca un câine închis în
inima altui câine rămâi tu în casa aceasta


SINE

, neobosit te veghează.Cu palmele negre
sub semnul răbdării îţi atinge inima neagră
dincolo de sentimentul miop se deschid galerii
fugare, O foame absurdă te încearcă
un strigăt fără de care nu poţi trăi,
Un strigăt ca toate strigătele!

Neobosit te veghează îi îngădui prezenţa
absenţa ţi se face milă de viaţă îi vezi
continuu palmele negre cum
îţi învăluie inima neagră de sub privirile
tale se smulge dureros, un biet ins abatut.
Cutreera totul la strigatul
sau mut timpul se dilată vezi prin el limpede
prin existenţa lui şi mai limpede
ca printr-o pânză de doliu ca printr-o
pânză de nuntă mereu amânată, Oh
câinele din spatele uşii
te va sfâşia te va sfâşia. În sinea lui.
Se va aşeza de-a curmezişul în grumazul
tău te va sfâşia,


O!câine iubit o, câine iubit!





IERTAREA


Cât să mai înveţi să ucizi umbra aripa
cu care ţi-ai acoperit spinarea în nopţi-
le lungi geroase, Te voi iubi ca pe propria
mea mamă spuneai cum cineva iubeşte
speranţa cum cineva iubeşte liniştea

cât să mai înveţi cum să ucizi râsetul
sterp pasărea aceasta de care nu mai scapi
o alungi ea în mâinile tale făcute căuş
se cuibăreşte şi zace – poem molipsitor
cu faţa mânjită de urmele paşilor poem
condamnat adiere a ulmilor
în faţa grădinii părăsite,

Un om singur nu este iertat!!!





INSOMNII

într-o vreme atât de limpede înfloreau
alb casele negre Cântul nădejdii pe streşini
se prelingea pe marmura purpurie
a vieţii viaţa nu se mai sfârşea,

acum cineva te priveşte peste umăr altcineva
te scuipă în obraz până la capătul zilelor, trăirile
de care eşti mândru ţi se strâng vineţiu în jurul
ochilor Doamne într-o vreme cineva te împrumuta
fiecărei clipe acum cineva te răscumpără te întreb
pe tine locul tău este aici ţi-am pus pe umeri semnul
crucii mi-ai pus semnul crucii pe umeri locul tău
este aici?, Nu mai înfloresc umbrele gândurile
sborul este atât de încet cerul nu mai coboară
în cuvinte aripile mele sunt uscate şi reci
visez blestemul întors pe dos – strigăt
strălucind, Oh!pasul tău înfricat de pasul meu
înfricat ce se strecoară în urmă-i ca şi cum ar lovi
pe la spate dezmetecindu-mă dezmetecindu-te



CEI CARE ÎŢI IAU TOTUL

,vor cânta împotriva ta pietre de amnar
în nesăbuita-ţi inimă vor arunca vei afla
astfel dragostea lor utopică nemiloasă îţi vor
cădea în genunchi îţi vor descoperi faţa
de pietate robită vor alunga Duhul
Remuşcării din tâmpla ta
transparentă împietrită

pe podeaua casei
din lemn viu
te vor preface
în umbră
de păpuşă
cu suflet pustiu,

Dă-le tot ce ai nimic să nu opreşti aşteaptă
să se bucure fă-ţi lăcaş în surla unui asfinţit
vor lua din tine
fărâmă cu fărâmă
îndură-i liniştit!!!
peste un timp
te vor uita: e tot
ce o să-ţi rămână!


UN OM FĂRĂ CĂPĂTÂI

se surpă în oasele tale labirintul
luminii amintindu-ţi clipă de clipă
cine eşti, Raiul Iadul pe măsura ta.
Toată fericirea lumii o dai
în schimbul coamei de deal
isvorul cu cerb alb însetat ţi-e viaţă
şi moarte. Inima ta sat fără câini
se stinge încetul cu încetul când
cine ştie cine atinge perdeaua, Cine
ar mai păutea frânge spaima
aceasta de viaţă ce abia te învăluie
pregătindu-ţi parcă sfârşitul, O!,
pâlcuri albe aripile mele reci
despre care nu v-am vorbit
niciodatâ. Pâlcuri albe. Negre.
Roşii. Străvezii. Aripile




IEŞIREA DIN MINŢI
(II)

, sunt într-adevăr un om fără căpătâi!, trebuie
să o spun. Turma este pentru mine ca o mamă
vitregă, Mi-e silă de tot ce mă atinge nu
mă atinge dar îmi cere
pentru existenţă seamă

veţi râde în hohote dacă
o să vă spun că atunci când mama
aceasta te sărută pe frunte eşti
înfruntat toată viaţa fără doar
şi poate devii mielul rătăcit, Veţi plânge
dacă o să vă spun că între mine şi mine
există o înţelegere de netăgăduit,
Storc viaţa ca pe o rufă de tot
ce nu mai are. Vă încolţesc
cu privirile, Nevinovaţi. Optuzi,
Vă înconvoiaţi de spate
ca un semn de întrebare





SĂRBĂTOARE

îmbrăcat în gânduri cutreieri oraşul
de ceară te desfide viaţa îngenunchiată
în faţa ta şi îţi dă nume, Omule
scos din minţi orbul din tine
te interzice te ascunzi în propriul tău
mit orbul din tine te târăşte
prin pulberi albastre te ascunzi
în propriul tău mit în care rătăceşti
ca printr-o nesfârşită sărbătoare



o lumină piezişă cade peste chipul tău
întortocheat. În numele tău se spun
cuvinte grele ca apa ca plumbul cutreieri
oraşul de ceară robind aşteptările
robind speranţa firavă




PROCES

(I), mă apără promoroaca privirilor
voastre căzute pe povârnişul cetăţii
mă cutremură ca un strigăt
prin care trece cavalcada spre râuri
spre pleoapele murdare ale fericirii
spre încumetarea de a clădi la fel
de primejdios râsetul precum
hohotul de plâns, O bâlbâială
este viaţa!!! Fiecare tâmplă este
un zid. Fiecare clipă este un proces.

Orbii şi câinii sunt fraţi între ei, Crucea
ocroteşte meteahna crucea pe care
o porţi sub strigătul
ce te cutremură te apără




SISIPHE

1.
, pusnic auzul şi văzul deasupra lumii, Sisiphe
este în voi stă la pândă într-o mlaştină roşie
aproape ucigaşă aproape eternă năpădită
în somn de primejdii, Nu o să vă lăsaţi
mângâiaţi de Sisiphe nu o să vă lăsaţi trădaţi
de Sisiphe el îşi trăieşte di plan paradoxul
lui mă închin şi nu am încotro?!, Nu mi-l luaţi
pe Sisiphe bătrânul meu domn mă uită încet
în fiece zi lângă mine mă uită încetul cu încetul
cu imaginea mea despre mine pribeagă îţi spală
faţa mâinile faţa picioarele în visele lui
nici visuri nu sunt litanii îmi sunt
verbele sale călăuză. Oricând...

2.
am pătruns prin fereastra-i de onix, Urcă!
(ce mult m-am temut am urcat)
Urcă!Tu nu ai teamă în tine tu nu ai
teamă numai un vis de lumină. Câtă
orbire ! În fond ai parte în viaţă de mări.
Fără ţărm.Hăţişuri de foc
te împânzesc am urcat cine eşti
bătrânul meu Domn aş putea să îţi sărut
palma niciodată făcută căuş¬? cine eşti
străinul meu Domn alb ca varul, Nu
ai grijă să nu mă zdrobeşti?-înţelege-te
aşadar pe tine! - Zdrobire... ce este
aceea... Cine mi-a spus să nu uit?! Mă iartă
Sisiphe am pătruns prin fereastra-ţi
de onix am vrut să descopăr o lume
a clipei şi Doamne lumea aceasta iata
o am lumea aceasta sunt eu însămi strivită
de aurul ei sărman liman spulberat înţeles
Rupe-ţi privirile din clipa de pe urmă
iarta-te în tine închisă rămâi
într-o absenţă stângace

am râs am cântat a plouat chipuri
sfâşiate de clipă inimi strigând omeneşte
am văzut am tras zăvoarele storul fericirea
se ascundea în ziduri scâncetul ei cu mii
de voci svelte în carnea mea cuib îşi făceau
i-am deschis a intrat nu am avut încotro
m-a păzit credincios noaptea
se târa pe străzile lungi ziua pâlpâia
în oglinzi nesfârşite se despletea în
penumbre numele meu întemniţat
după propriilei legi, Eşti aici?
Sunt aici bunul meu Domn
Sisiphe. Ai pătruns te-au zidit întrebările
într-un ornic de ghiaţă

3.
lângă tine deoparte
imi clădesc ochiul
de stâncă



IEŞIREA DIN MINŢI
(III)


se svoneşte adesea că nici
nu exist!, tot ce vine dinspre
mine nu lege interioară
se cheamă, se spune că
i-aş urâ pe cei ce-şi cumpără
singuri flori şi de la o vreme
dau demonilor seamă.

Dincolo de târgul
încordării mă înrobeşte
o lege! A Predestinării

se mai spune că de fapt
aş exista dar că aş duce o viaţă
firavă fiindcă mă spânzur
de îndoieli şi răstălmăcesc
o stea bolnavă. O! Cât pe cerul
ferestrei mai răsare un strop
de viaţă din drămuitul soare
şi cât de tine Doamne
mă mai tem că existând
mă surp într-un blestem
eu nu exist într-adevăr,
sunt doar un biet Poem...



CET HOMME N’EST PAS DIABLE QU’IL EST NOIR

la fel de aspră fiecare zi te învinge când
peste marmura-i ascunsă Imnul Râsetului abia
se mai prelinge cine atunci ţi-ar mai putea un deget
lumina? în seară! când zidul creşte în tine
şi dă pe dinafară! Iluzii au înveninat lumina
câd tu ţi-ai părăsit şi cerul şi grădina

în trunchiul salciei din vis
o gură albă s-a deschis
prin care vei pleca întotdeauna
şi azi şi mâine ai să treci
spre zori desculţ în şoaptă
priporul către nori

nu vei găsi pe nimeni în Marile oraşe să îţi
înspăimânte freamătul din tâmplă să te arunce
într-o fântână atât de limpede şi adâncă Nu
vei găsi nu vei găsi pe nimeni

cât bezna împânzeşte maladivă trupul tău şi zei
supuşi se încălzesc la focul zdrenţelor din ceruri
în oase îţi urlă lupi albaştri, Cum eu dormeam pe
braţul tău murind nu vei găsi pe nimeni să moară
şi mai rău, L’enfant prodigue va cerne pe faţa ta
căirea un strat de frunze albe. Aceasta ţi-e trezirea.



MICILE TALE FALSE SĂRBĂTORI

aceleaşi chipuri viu colorate
pe care le-ai iubit toată viaţa
te ating te recunosc nu
te recunosc aceleaşi chipuri
te ademenesc te devoră
mestecându-te leneş cu fălcile lor
de plumb, ca şi când nu ar fi ele
în umbra propriului deget
arătător se ascund

te trezeşti în răstimpuri când
deja este prea târziu alergi
prin tuneluri de piatră
întotdeauna numărând măştile
din memorie - de fiecare dată
ies în plus – aceleaşi chipuri
pe care tu le-ai iubit toată viaţa
aceleaşi chipuri prefăcute
afundându-se în orbitele tale
îngânându-te rotunjindu-te,

Sfântă sărbătoare!







RĂZVRĂTIRE

ai putea avea o viaţă
a ta. O prăpădită de viaţă
pentru care să arunci
totul inconştient în beznă

nu auzi nu vezi
alergi doar
în susul odăii cade
seara şi tu alergi
în susul odăii
vine pe furiş
noaptea subţire
tu alergi în susul
în josul odăii, Zidul
se topeşte în sinea
lui zidul se înalţă
în sinea ta zidul

cu degetele desenezi în eter
semnul NU, mâinile caută
locul odihnei umane umerii
cad zgomotos oglinda nu
te mai vrea sforile reci ale
păienjenilor se leagănă
deasupra, Cu tine aici
era cineva. În casa aceasta
cineva vine pleacă şi nu
se mai întoarce, Ce spui
Doamne casa aceasta




IEŞIREA DIN MINŢI

(IV)

trag după mine clipa ba mută.ba surdă. ba oarbă.
duc cu mine un câine ba mut ba surd ba inclinat
să mă uite prins în capcanele vieţii

doar când m-am dat
cu duşmanul câinele
m-a scuipat în obraz,
Femeie sălbatică
rătăcind prin noianul
de umbre cum a apărut
în viaţa ta scârba
sentimentul acesta
conic soare otrăvit
corabie pe care
îţi duci zilele colibă
pierdută în hăţişuri

când şi când o lumină piezişă străbate fereastra







DIEU MERÇI

speranţa se stinge în tine
ultimul război psihologic
poartă în fond numele
tău , Cum să îngădui
cuiva să îţi mânjească
obrazul cu izul de miozotis
al respiraţiei sale. Demonul
îţi ghiceşte în palmă îţi râde
în nas tu ţii în ascuns luna
îţi plânge pe spate cerbii
de purpură te alungă din visuri
cu licăriri de viaţă, Cum
să îngădui cuiva să îşi
sădească în locul inimii
tale inima sa chiar şi pentru
o clipă să îţi împrumute
disperarea până şi atunci
Doamne te vei naşte dintre
strigăte până şi atunci
nu vei mai putea uita





CÂINELE

câinele este înlăuntrul
tău îndură acum liniştea
semiobscură în zori când
lumina va fulgera fereastra
odăii ciobite el va lua
numele făgăduinţei
va zdrobi râsetul blazat
privirea aprinsă respiraâia
ta oraşul de ceară symphonia
care ţi-a dat viaţă. Va suferi
de umilinţă Câinele

este înlăuntrul tău
te va târâ prin
cotloanele îngândurării
ani în şir




TRĂIESC ÎNTR-O SYMPHONIE

prisosinţă dragostea
mea ca pe o haină
de sărbătoare
te îmbrac, - Numele
tău l-am luat!

!!! să nu audă
mama ar plânge
zile în şir ar plânge
nopţi în şir Prisosinţă
marea mea dragoste
hăţişul tău creşte
în mine înalt vineţiu
atins de secetă spre o
graniţă peste care
ninge mereu nopţi
în şir zile în şir,

Et in symphonia ego





STATUIE

, pregăteşte-te să devii
statuie in bătaia privirilor
ipocrite din care s-a furat
până nu demult visul.

te voi închide în mine şi
nu te voi putea uita
pregăteşte-te să devii
statuie străini trecători
te vor pândi clipă de clipă
din luminişul iernii care
te ţine încă în viaţă


!, pregăteşte-te să devii
stauia până şi peste care
vor cădea anii vor pluti
speranţele încă vii





STARE

astăzi oraşul de ceară
este cu mult mai pustiu
cerul se întoarce pe dos
şi tu nu mai vrei să rămâi,

Cine te poate opri să nu
te pierzi în marea
de fantoşe ca într-un
ochi de rouă sticlos

în răstimpuri
ştiu te întorci
amuţeşti sau devii
tot mai străin,
Eu nu te privesc
cum se cuvine
de aceea oraşul
este tot mai pustiu

drumul tău către mine
tot mai mâlos când tu
pleci când tu pleci
oraşul se umple de chin





SCRISOARE MAMEI

(I)

Mamă,
doar noaptea se mai strecoară un foşnet.
Un chip. Ca acela din copilărie – hoinărea
pe o coamă de dealş când nu mai vroia
liniştea să îmi recunoască

Şi astăzi mai aud zbaterea
clipei paşii ce se apropiau de fereastra
deschisă spre râuri doar cântecul de leagăn
a rămas între noi îmi săgetează auzul
cu trecerea-i oarbă piezişă prin lucruri
în clocot de copite de cerbi, Mamă
foşnetul chapul trudit se încăpăţânează
să dormiteze adânc în privirile mele



SCRISOARE MAMEI

(II)
Mamă,
văd lumea cu o inimă
oarecare ca pe o noapte
strămutată peste timp
în care cineva ar putea
aştepta- cu degetele arse
clădind curcubee: speranţă
de soi în pântecul morţii
flacără surdă nelinişte
a somnului tău, Eşti tristă!
Calea Robilor s-a stins pe ruine-
le sale tresar păsări de smoală
chipuri deghizate

Mamă,
te-a părăsit viaţa
aceasta m-a părăsit
viaţa aceasta, Cineva
cade în genunchi
lângă tine…




POEM PENTRU COPIL

ce crudă bucurie
din creştet
se lasă în suflet
din suflet
în creştet
se înalţă




CRUŢARE


şi tu parcă eşti spânzurat
în bătaia vântului
cocoţat
în vârful piramidei
de ceară
sentiment idiot!-
lipsit de siguranţă
te urmăreşte precum
visul precum realitatea
pe care o refuzi
şi ea se târăşte
după tine lăsându-ţi
urme din care găseşti
o cale de ieşire la care
te întorci fără să vrei
false rugăciuni, Un susur
aspru te învinge
te cruţă te învinge

nimic nu ceri
învingător de-a lungul
vremii tale cât de singur
cât de singur te surprinzi
uneori te trezeşti
în vârtejul mulţimii
colorate alteori

repari ceea ce atât
de obosit ai refuzat
să înţelegi şi parcă
eşti spânzurat şi parcă
nu mai poţi recunoaşte




PEDEAPSĂ

(I)
tot ceea din tine se destramă
se stinge încetul cu încetul
dispare este viaţa un ţinut
cu cârtiţe roşii albastre verzi
ce scurmă în carnea ta
până la trezire până atunci
când eşti în stare să nu
te mai recunoşti



PEDEAPSĂ

(II)
adeseori îmi este ruşine, Am putut
să mă închid într-un cuvânt stârpit
am învăţat pe de rost mersul
înapoi Dumnezeu m-a vegheat
ca pe o certitudine a sa

cum să nu îţi fie ruşine când
atât de liber poţi fi ca pasărea
cerului or tu îngenunchiezi
la propria ta umbra oarbă
în timp ce lumea în jurul tău
prinde viaţă, Până şi de
clinchetul orei ce jupoaie
de vie clipa născută dintr’însa
îmi este adeseori ruşine

până şi de ireversibila inocenţă
cu care timpul se încumetă
să mă pedepsească
îmi este adeseori ruşine

PEDEAPSĂ

(III)
în fiecare zi
mă despart
de tine
pentru întotdeauna





PEDEAPSĂ

(IV)

el trece peste chipul meu zidit
el se preschimbă în ceea ce
întotdeauna nu am putut
să urăsc din piatra albă a vieţii
din piatra stearpă el stoarce
flăcările cu care mă hrăneşte
îmi scoate ochiul din frunte
îmi vorbeşte într-o limbă
pe care nu pot să o înţeleg
el stă între mine şi mine
când mă sting se bucură

adeseori mă striveşte
sub talpa aspră talpa
caldă binefăcătoarea
cruda talpă el îmi
desparte capul de trup

câtă durere atrage asupră-i
îmblânzindu-mă apoi după ani
şi ani de chin de pedeapsă
a iubirii el se preschimbă
în ceea ce întotdeauna
nu am putut să urăsc

REPETIŢIE GENERALĂ

sufletul
meu ca un suflet de mort
trupul meu ca un trup
de mort

Repetaţi: sufletul
meu negru astăzi
a ieşit din carapace
şi Doamne umblă
nebun prin oraşe
prin parcuri
pe străzi

Repetaţi: sufletul meu negru astăzi a ieşit
din carapace sufletul meu umblă nebun prin oraşe
sufletul meu negru ca un câine negru
Repetaţi: sufletul meu negru ca un câine nu
latră nu muşcă nu pretinde nu

Repetaţi: câine pripăşit repetaţi repetaţi




RĂTĂCIRE

1.
aşa credeam eu că totul
este să te închizi într-o
fericire solzoasă în râsete
seci ghemuit să asculţi
propriul tău foşnet
tremurul degetelor,
Frânghii albe despletite
sub cumpătul vieţii nimeni
să nu te recunoască aşa
credeam eu că cei fericiţi
nu au nevoie să exerseze
mersul în vârful picioarelor
întâmpinearea zilei ce
vine decenţa ademenirea
uciderea ei, Destin lepădat
în râpe de foc


2.
cine mă ridică de subsuori
la fereastră să văd lume
de cârtiţe verzi ce scurmă
Pământul şi Cerul îndelung
grăiesc omeneşte cine
mă ridică de subsuori
şoptindu-mi despre cum
se poate îmbrăca haina
existenţei ciuntite cine

aşa credeam eu că totul
este când cineva îţi cântă
dragostea răpusă
de symphoniile vieţii
târâtă sub nisipuri
în vârtej de furtună

acoperă-mi ochii Doamne
ochii împunşi cu ace de ger
cu săbii de foc
în lunga mea rătăcire


TAEDIUM VITAE

în tine descoperi adesea prăpăstii
adânci hăuri ce strigă nu uită
despart capul de trup descoperi
spaima liniştii adierea născută
din adiere pe care leproşii
o strigă sacadat ca pe numele
Mamei ca pe numele Mitului
Ruşinii sălăşuieşti o magherniţă
de inimă vis încâlcit mlaştină
vie prin gratiile degetelor
priveşti cerul desţelenit
cerul invadat de flăcări

pironit în jilţul de aur asculţi
ţipătul străin cum se rostogoleşte
în gâtlejul tău te sbaţi sub scoarţa
unui copac vegheat de stihia ştiută



ÎNGĂDUINŢĂ

seara vin hingherii să îţi jupoaie de vie
singurătatea îţi înghiţi nodul din gât
îţi ştergi dragostea din obrazul uscat
îţi vei asculta oasele urlând undeva
departe de tine seara vin hingherii
se holbează la tine te holbezi la ei
vai, gloria ruşinii mele spulberată
refuzi neputincios sunetul cuielor
bătute în tâmpla ta, Vine un timp când
nimic nu îţi este îngăduit auzi doar sgomotul
înfundat din ce în ce mai pierdut al cizmei
care te loveşte sec în stomac şi tremurul zilei nu
îl vei mai putea uita, Vei putea trăda? Şi tu




ÎMPĂCARE

, iar mie îmi trece
prin minte un vifor
cu păsări: Nu mai ştiu
dacă uneori am sburat
am răsfirat întunericul
gros m-am împăcat
cu mine aşa cum
sunt cum am devenit,

Această statuie de bronz
îmi apare mereu
în oglindă
îşi destramă
culorile visele
visurile inima
sa creşte în
pieptul meu
ca pe o năzuinţă
într-o deplină
sărbătoare eu
soarta i-o aleg
şi i-o cânt, Îmi trece
prin minte o iarnă
mai aspră ca iernile
toate cu vulturi de ger
sidefii pentru care
nimeni nu
suferă. Un dram
de uimire în realitatea
biciuită rostogolită
în neantul himeric


ÎNSINGURARE

(I)

înjghebat din zdrenţele
păpuşilor copilăriei mele
el era ca un rege
mă încumetam să îl ascult
îşi căuta adăpost, Ceea ce
curând ne va înghiţi este
marea ceea ce curând
ne va înghiţi este ţărmul

ceea ce se izbeşte de ţărm zgomotos este viaţa
când ţărmul geme înfundat
iar zdrenţele tale minunate
din care ai reclădit chipul
regelui acum pâlpâie
în vântul serii, Te slujesc
de atunci mă slujeşti
caut adăpost cauţi
adăpost marea ţărmul
se vor risipi

ceea ce se izbeşte de ţărm zgomots este viaţa




RUG(Ă)

astfel îi ştiu de multă vreme
cu toţii încă mă tot plâng, O!
Doamne nici să crezi nu îţi vine

în zile liniştite de mine cel
mai slab din lume om ei
s-au temut în ochiul lor
orbit de sete mă închideau
şi prefăcut mă mângâiau
ca pe o fărâmă de durere

mă spulberau apoi râzând
azi plugul îl rotesc în mine
să-mi are vecii când
şi când Oh!-numele mi-l ard
pe rug eu îi privesc eu îi aud:

e cea mai 'naltă rugăciune!





IEŞIREA DIN MINŢI

(V)

să îţi pierzi cumpătul adică să nu
mai conteze nimic din nimicul
vieţii ce în tâmple îţi bate
îţi hărţuie sinele urzit cu păcate

oh! Să îţi chemi pe nume
părinţii uitaţi lângă cumpăna
unui sat să le ceri să nu îţi mai
dea viaţă să îţi cearnă Destinul
neîndurat să tragi peste toate
acestea zăvorul să iubeşti din ce
în ce mai mult păienjenii orbi
curcubele nopţii sfânta părăsire
a rugului în pragul morţii

împânzit
de privirea
iubitei te stingi
ca o apă
senină trădată
de neguri la ceasul
trecerii în pustietate
a symphoniilor
răscumpărate





VERDICT: PLECARE

te răsuceşti în pântecul
clipei ca un ţipăt uşor
venit dinlăuntrul oglinzii
cum de suport să te aud
zvârcolindu-te până şi
din pricina albei ninsori
pe care eu o ştiu ruptă
din basm pe care tu
o vezi ca pe o namilă
albă ce îţi biciuieşte
existenţa, Până într-o zi
Doamne când
în pântecul clipei eu
voi sădi torţe albastre
roşii vineţii să mă bucur
de întoarcerea ta
ca un verdict



CEL MAI FERICIT

devii tremurul propriei
tale neputinţe sclavul
mâinelui definit abstract
ţesut cu visul tău dantelat
cu visul tău albăstrit, Devii
stafia păsării din fereastra
oarbă sborul ei încrucişat
în ploi sborul pe care atât
de mult l-ai iubit atât
de mult l-ai urât sclavul
tânjirii a ceea ce ţi-ar fi
putut guverna existenţa
devii tremurul propriei
tale neputinţe alteori
disperarea agonică
te înhaţă te mistuie
în pântecul ei dresat

mâinile îţi cad stoarse
de putere peste ochii
cu care vezi totul când
se cade să vezi totul
să uiţi totul să îţi
acoperi ochii ce păzesc
propria lor lumină

într-o bună zi umilinţa
decade într-o bună zi
până şi fericirea decade
până şi oaza de speranţă
machiavelismul turmei
spada coroana aşa se cuvine
să vezi să uiţi să păşeşti
grav peste lucruri
să pluteşti să uiţi că păşeşti
că pluteşti să înnoţi
în aerul greu şi să uiţi totul
să fii adică cel mai fericit


RECURS

e drept plâng în miezul nopţilor
pustii din pricina cuvintelor
străvezii (în faţa mea aşteaptă
o fantoşă cu ochi goi) trec
înspre zori în loc de eu drept noi
eu sunt peste tot în dreapta
deopotrivă în stânga – sus şi
deopotrivă jos şi mai ales mai
ales nimănuia de vreun folos
Cum să faceţi să scăpaţi
de umerii mei înalţi incomozi
şi de la o vreme înaripaţi
să nu vă mai bântui până şi
clipele profund personale până
şi izul cafelei amare, Câtă
nedreptate îndură pielea
Domniilor Voastre de mii
de carate (de la o biată
anecdotă aruncată într-un
biet sertar am ajuns să mă cred
banul Vostru de buzunar, Cum
să admiteţi trezirea mea
dimineaţa mult prea devreme
când în loc de ceai eu sorb din
dulcele-amar se-teme-nu-se-teme
doar câinilor străzii le cânt
din câtă viaţă câte poeme

In fapt : plâng şi râd fără
motiv în fiecare dimineaţă care
se pierde întotdeauna în ceaţă
adică duc existente unui măgar
care caută toată viaţa lui umbra
unui vis de purtat în samar

În drept: ciopârţesc cu răbdare
fiecare zi simţurile mi-au ajuns
pustii cuvintele străvezii
intrarea a devenit ieşirea din
viaţa aceasta cu ochi perfizi
altcumva cenuşii – sângerii,
Onorată Instanţă existenţa mea
care trece drept noastră are
un vădit caracter de circumstanţă
albastră dragostea Domniilor
Lor pentru mine-cea-întemniţată
in cuvant a fost –ce-i drept-
trădată de propria-mi aroganţă
şi a fost –recunosc- tulburătoare
doar eu nu am fost în stare
să simt cum ea curgea către Cer
dinspre Pământ chiar şi la
cea mai mică adiere de vânt



LEGI INTERIOARE

(I)


, aş putea să îţi spun totul despre
mine cea care de la o vreme port
haina clipei deşarte ţi-ar fi astfel
mai simplu să alcătuieşti această
existenţă ca o umbră de şarpe

te-ai putea dezbăra de neliniştea
mea sinilie plicticoasă până
într-o zi când nu vei mai putea
nici zu îndura şi te va cuprinde
disperarea îţi va curge noroiul
pe obraz pe buzele încremenite
într-o spaimă atât de sticloasă,

Este peste putinţă să îţi dezvălui
mila faţă de îngerii de care
ai fost trădat să îţi dezvălui golul
din inimă cu fiecare zi împrospătat



LEGI INTERIOARE

(II)

am ucis
imaginea mamei
şi încă imaginea
falsă a iubirii chipul din palmă
câinele din spatele uşii
mi-a rămas seara
încât ascult paşii ploii
pe streşini, Ştiu –cine nu
ştie!- târam după mine
ţinuturi mişcătoare fântâna
cu cumpănă frâul nădejdii
misterul ascuns sub pleoapa
atinsă de molima râsetului

scorbura tâmplei vuia
sub ruga izbânzii
până şi ţie numele
îţi pierdusem foşnetul
Doamne sub dezordinea
unui firesc trădat

, Cine nu ştie!- târam
după mine bolboroseala
blândeţii o siluetă fugară
îngropată în adâncul retinei
un cântec de leagăn: „vine
un timp vine un timp când
ţi se ia totul va trebui
să sosească şi vulturii
de pradă să se ascundă
în coşul pieptului tău”





GROAPA COMUNĂ

Nu mai ştii cine eşti încotro porţi
straie lungi sidefii tărcate se răsuceşte
în tine ca un cuţit în rană o bucurie
cu iz de durere cu iz de singurătate,

Acum firave chipuri alcătuiesc
lumea scârbită de atâta tăcere

puţin foarte puţin din tot ce ai fost
se mai distinge: fereastra aprinsă inima
spânzurată în ornic fiinţa ta de muţenii
cuprinsă!, De nu s-ar surpa cerul
sub aripi în genunea unei prăpăstii
de nu ne-am trezi alungaţi din propriile
marasme. Este o veşnicie de la zicere
la spunere de la blestem la supunere
de la visul trădat la fantasme


avid de răspunsuri
te întorci la gânduri-
le tale pe care abia
de le mai recunoşti
sunt nedeslegate

anodine, Ce s-a putut
alege din ele!!!Cum
au fost devastate!!!

au rămas ici colo
câteva semne rebele




ELEGIE

nu eşti tu
vinovat că îmi rămân
pictaţi în colţul gurii
anii adică respi Pământul
îmi sfarm gleznele de ygura
norilor plapuma nu mă mai
cuprinde îşi clănţăne nasturii
de speteaza patului fixat
anapoda în tavanul rotund
lumina opaiţului se scurge
în sus prin tavan la vecini
tocmai la caderea zorilor

nu tu eşti vinovat
că îmi priveşti cu teamă
cearcănele de sub ochi
şi minţi
îmi treci pragul fără
să vrei îmi săruţi
mâinile dintr-odată golit
pe dinăuntru te simţi

ne privim apoi îndelung
ca doi sfinţi!!!

Într-adevăr văd în tine străinul
adică nu îâi ating umărul nu
te drămuiesc te umplu de chin!
îţi simt răceala cum îndrăzneşte
să mă cuprindă găsesc de cuviinţă
să îţi alung imaginea într-o
oglindă or trebuie să îţi spun că
eu sunt înadins vinovată setea
mă încolţeşte ades şi beau înadins
înadins oglinda din paharul cu apă



IEŞIREA DIN MINŢI

(VI)
, saltul făcut spre a pierde
revolta emoţia amintirea

în timp ce mă alcătuiesc
pentru o nouă zi nu pot nu pot
să cred că te-am pierdut
cu firea cu puţinele vorbe
pe care le spuneai fascinat
de puţinele vorbe, Viaţa
îţi suflă pulbere în gură şi tu
trebuie să râzi trebuie
să te prefaci că ştii cine
eşti cine sunt

trebuie să te prefaci
că străluceşti că te rogi
la Templul din Cuvânt
freacă-ţi talpa aspră
de aspra podea făcând
drumuri lungi între
tine şi tine, Aşteaptă
şi tu în liniştea pierdută
să vină veşnicul mâine

vine un timp când nimeni nu
te iubeşte cu adevărat vine un timp
când până şi tu nu mai iubeşti
cu adevărat vine un timp când
propria ta respiraţie devine
propriul tău mare păcat


Pământul crapă urletul
tău stins este chiar ochiul
vulturului mort în capcană
până şi sângele tău amuţeşte
în trupul tău împovărat visul
se adânceşte în tine ca o rană
trebuie să alungi tot ceea ce
ţi se împotriveşte râsetul
clovnului plânsetul din harpă,

Nu pot nu pot să cred
că te-am ucis cu foşnetul meu
aspru ca o piatră pe inimă ca o
cruce, Oh foşnetul meu interzis!!!!




ÎNTOARCERE

te aud seara înnotând în cascada
râsetului la margini de oraş
te afunzi în clocotul rece tragi
după tine străzile lungi glaciale
odaia imensă şi goală, Îmi răsună
în timpane această fugă de viaţă
fugă de moarte gândul mie străin

te agăţi de malul abrupt
noaptea târziu te întorci
tragi după tine îndoiala
singură şi ea învinsă
altcumva suverană




ÎNSINGURARE

(II)
,nu aş putea să te înving
decât părăsindu-te Doamnă!!!

îi spuneam bea-ţi cafeaua amară
ca viaţa loveşte podeaua eu nu
îţi pot rosti numele niciodată nu


era alb cavarul regele
meu era alb ca varul
privirea îşi arunca
o dată de două de trei
ori prin odaia de ceară

pleca
întotdeauna

Nu aş putea să te rănesc decât
plângându-te e seară plouă
anapoda drumul e negru e seară
nu poţi pleca nu poţi rămâne
Domnule Rege
aş putea să te contemplu
îndelung , este o zi care
vine şi în care vei dori
să nu mă mai vezi
în ochii tăi, Doamnă

oh clipa aceea
îmi desprinde
capul de trup
dragostea devenea
mânia din care
coboram fiecare!

rămâi în alcovul croit în oasele
mele noaptea e lungă drumul
e negru plouă anapoda, Ploaie amară!!!





ÎNGENUNCHIERE

sau rupi jurămintele înnodate
între ele sau te apleci peste
speteaza nopţii spre a săruta
podeaua strălucind de singurătate
altfel nu îţi vei putea spăla
fruntea pleoapele bărbia cu
râsetul altădată înghiţit
împotriva vieţii există o altă
viaţă împotriva îngenunchierii
o altă îngenunchiere, Rămâi
în odaia roasă de privirile tale
roase la rândul lor de alte priviri

ascultă aşteptările
cum noaptea târziu
îşi zdrobesc creierii
de zid din pricina
altor aşteptări


IEŞIREA DIN MINŢI

(VII)
de la o vreme te trezeşti desţelenit
pui cap la cap ruina neclintirii
– tăcerea îngrozită schimbi
clipele între ele apoi te topeşti
în ochiuri de cer în ochiuri
de apă smerit iar umbra ta
rămâne atinsă de durere

arareori îndoielile se risipesc
sinele tăi hărţuit se cuibăreşte
în tine se smulge arar şi umblă
nebun prin oraş încât abia
te mai poţi îndura pe tine
ca pe propriul tău ucigaş



SINGURA CASĂ PUSTIE ÎN ORAŞ

este o linişte absurdă în lucruri, Ce
să mai spun despre condamnarea
la patru-pereţi-ucigaşi casa aceasta
a devenit în ascuns singura casă
pustie în oraş, Dintre miile de chipuri
imprecis ai cules am cules timpul
imaterial te-a ales dintre miile
de întrebări m-a ales în vâltoarea
mulţimii tu ai fost albul eu
întotdeauna negrul neînţeles,

oh, Domnule Câine casa aceasta
pustie este a noastră este singurul
loc unde pot să îmi ucid gesturile
în timp ce tu priveşti întotdeauna
absent prin fereastră ca şi cum nici
nu aş exista ca şi cum dacă totuşi
exist viaţa mea poate fi străvezie
poate fi stacojie libertatea sihastră

casa aceasta este singurul loc
unde pot să înnebunesc ştiindu-te
cum mă ascunzi cum te ascunzi
cu dificultate cum mă aperi
în felul tău de singurătate casa
aceasta are şi ea dreptul să se
prăbuşească altă casă te va primi
mereu îngăduindu-te oricum până
când pereţii ei or să te înghită
or să te mistuie şi în cele
din urmă or să te pustiiască



ÎNCRÂNCENARE

mai degrabă surzind mai degrabă
rupând cuvinte inventând iubirea
îţi spânzuri viaţa de norul crestat
arămiu, Cineva îţi porunceşte
să pleci deşi ar vrea să rămâi,
îţi porunceşte, Rămâi!- deşi
să te piardă ar vrea niciodată
nu îi vezi adevăratul chip

o! adevăratul său nume
vasal al clipei pământ
părăsit feudă în neguri
tu treci peste ochii săi falşi

el trece peste
ochii tăi sângerânzi



HOŢUL DE VISURI

o cât aş vrea să nu
mă iei drept o izbândă
un temei sub care
te ascunzi când vrei,

Să nu îţi speli păcatele
cu visul meu cel
dantelat eu însămi
marele păcat (de care
cine te-a legat?) şi
cât aş vrea să mai renunţi
să mă tot pierzi să
mă tot uiţi tu sclav
deopotrivă rege nu
te-ai opri ai tot alege:
te întregeşte aceeaşi
lege din care iei
din care dai din care nu
mai vrei să ieşi

e legea ta: o viaţă ai

şi cum pot eu să nu
te cred când ochiul
tău întemniţat îmi este
în noaptea rece pled
umbra ta ca o furtună
îmi este iarna foc
de paie, Dar cum pot
eu să dau din golul
imens ce mi-a rămas
înc’o leţcaie să-mi cumpăr
visul dantelat pe care
tu mi l-ai furat





IEŞIREA DIN MINŢI

(VIII)
ploaia aceasta vine în fiecare
toamnă freamătul ei alb
m-a sălbăticit nu se mai
recunoaşte pe sine amână
lunile anii ploaia aceasta
vine şi pleacă întotdeauna
în cerul mohorât istovit

de la o vreme m-a secătuit
de frunza căzută din zenit,
Dintre puţinele întrebări
fără răspuns care te ţin
în viaţă pentru înstrăinare
Doamne ştii în mine cum
răsare toamna care
credincioasă m-a slujit şi
am urât-o ca pe-o arătare!





UMBRA CA O FIARĂ

umbra a ceea ce sunt şi
niciodată umbra
a ceea ce am fost
cu speranţe malefice
te împânzeşte râde
la pieptul tău
cuibărită, Ştiu
–spuse el- tu nu
te sperii de umbre
de umbra a ceea
ce sunt de umbra
a ceea ce nu mai
sunt.O! dragostea
mea mitul meu
ruşinea mea
de-a lungul anilor
cu sârg urzită

eşti astăzi o apă
liniştită mâine
viespar în care
degetele ploii
au pătruns,
Spasmele gândului
te încălzesc, O!-
festinul! Implacabil
festinul nopţii ce
coboară în roşii
dantele să
îţi smulgă din
grumaz ghiarele
fiarei să te oprească
din plâns




EL
m-am cercetat vreme îndelungă
m-am răzgândit când şi când
pentru el care mă iubeşte care
mă alungă deşi îmi doarme
noaptea în gând am tot lăsat
fărâmă cu fărâmă din orgoliul
meu nemăsurat l-am pândit
îndeajuns l-am pândit el ştia
într-atât s-a surpat am vrut
să cred că îmi este milă de el
m-am răzgândit când ţi când
el pentru mine Cer el pentru
mine Pământ a tot vrut să fugă
să piardă iubirea mea ursuză
bolnavă am vrut să cred că
îmi este milă de el că anii
oricum s-au dus dragostea
mea i-a rămas totuşi gravă

Inima mea nu mai este.
Defel.El mă iubeşte .El
mă alungă. Şi nu mai
pot uita de el.



DUMINICĂ

eu pricina tristeşilor voastre mov
ce din greutate vai, nu şi-a pierdut
vă dezlănţuiesc privirile vi le port
târâş – grăpiş după rătăcirea-mi
prin Ţinut spre marea uimire
a lumii vă puteţi bucura de cuvinte-
le mele cele mai strălucitoare eu
anonimul declinului vindecat
de o iubire a voastră eu încă
piatra râului uitat în soare

aş putea să vă sărut
umărul la plecare
cu şoapta inimii
mele neîncrezătoare



ELHAOS

(I)
parcă şi acum îl văd – era
un cer de seară îi simţeam
respiraţia în obrazul meu
tâmpla îi pocnea în afară,
Era un vânt câlţos
zbătându-se în năvoade
mă cuprindea o nesfârşită
bucurie o nesfârşită durere
gândul şi-l despărţea în silabe
mă clădea ca pe un sens
al său cu o mie de mâini
cu şapte inimi mă privea
apoi prin şapte oarbe
ferestre cu o mie de ochi
mă privea mă striga
pe o mie de nume,

Elhaos cer de seară
ploaie albă risipită
prin frunze ascuns
la chip rupt de viaţă
deşert unde cuvintele
nu au stăpân





ELHAOS

(II)

până mai ieri până
mai ieri am clădit
dragostea ta pentru mine,
Într-o deplină libertate
te prefăceai că accepţi
într-o deplină ruşine,
Lumea aceea multicoloră
se ruinează sub ochii mei
ea astăzi te împânzeşte
cineva îţi aduce descântecul
îţi cere umbra să îţi vinzi,
Ia-o - îi spui! mocrila aceasta
înghiţind imaginile de care
mi-am legat dorul pleşuv
încă mai stăruie

Lumea aceasta multicoloră
te năruie în timp ce tu
o venerzi şi îi pretinzi





PIERDERE

câinele de zgură te-a uitat şi-a întors
dinspre tine încet privirea şi-a dat foc a ars
cu adevărat pentru tine abia azi începe
rătăcirea. Oh! Câinele el niciodată
câine câinele de zgură te pândea
dând din coadă în urmă-ţi fericit
rânjetu-i firav te rotunjea când
se cuibărea în ochiul tău smerit
chipul său în chipul tău trecea
liniştea din zborul neîmblânzit
peste un cer uitat se prăbuşea


câinele de zgură jeluia
la căpătâiul tău tu îi mângâiai
spinarea lungă el râdea în clocot
el se credea zeu astăzi
te-a pierdut tocmai astăzi
când i-ai spus pe nume
a uitat de pânda-i
a uitat de sine







IEŞIREA DIN MINŢI

(IX)


pântecul serilor te înghite nu
pot nu pot să îl mai opresc
pântecul acesta aş vrea să spun
că nu îl urăsc, Te bucuri nu
poţi să nu te bucuri ştiind
că cineva te trădează dar
pragul meu te naşte din nou

în casa aceasta te întorci împarţi
cu mine jumătatea mea de vis
jumătatea mea de clipă, O ruină
este viaţa ta zgâlţâită de verbe
o ruină este viaţa ta ieşită din minţi







RUGĂ FALSĂ


trebuie să aflaţi cât nu e prea târziu
că nu am obiceiul să iubesc oamenii
că nu îmi este deloc uşor să mă recunosc,
Trăiesc între ziduri de verbe sun un om
fără căpătâi îmi caut în cuvinte adăpost


trebuie să aflaţi totuşi că mă ascund
într-o existenţă stacojie în preajma
lucrurilor care nu vă plac şi care
sunt aidoma mie

Zugrăvite nezugrăvite
imaginile mele despre
voi cei dinlăuntrul
meu sunt Doamne
iatrtă-mă tăgăduite

Socotesc adeseori să termin
cu descumpănirea or tresar
ca din somn, Golită de milă
lovită de vis unită cu firea
o clipă mai târziu vă aud
cum stârniţi focul zdrenţelor
în care sălăşuiesc

o clipă mai târzium -trebuie
să ştiţi că mă răzvrătesc





PROCES

(II)

viaţa ta este legată de o făptură
fugară alcătuită pe îndelete
în roşii oglinzi (Trupul tău
amirosind a căldură înşeală
păru-i amirosind a frunze
de toamnă ucide) de obrazul
ei despodobit în zbuciumul
aspru încă depinzi îţi mai dă
străluciri cu cristale de rouă şi
venin te hrăneşte apoi te îngroapă
într-însa din vreme în vreme
în ascuns te răstălmăceşte




SÂNGE

trebuie să aflaţi cât nu e prea târziu
că cerul are ţărm şi marea plânge
în trestii visul devine Rai visul devine
Iad când pentru cei pe care îi iubeşti
bat înlăuntrul tău mii de clopote şi
mii de flăcări ard trebuie trebuie
să ştiţi cât nu este prea târziu că
viaţa mea este Iadul vostru Raiul
meu este viaţa voastră numai aşa
Cerul cu ţărm şi marea cu trestii
îmi rămân îmi rămân în fereastră

trebuie să plângeţi
uneori de la miezul
nopţii până în zori
trebuie
să mă suportaţi
aşa cum sunt şi
mai ales cum nu
sunt trebuie să
învăţ să mă învăţaţi
pe dinafară astfel
veţi fi foarte trişti
şi o să vă doară

miezul lucrurilor când îl află omul
plânge se umple de răni cerul cu ţărm
marea cu trestii sunt numai sânge




RUŞINEA

ne împânzeşte ruşinea vă jur ca o molimă
ruşinea nu ştiu dacă mi-aş duce la tâmplă
pistolul nu ştiu dacă aş strivi pe cineva
în picioare, Ne împânzeşte ruşinea cel
pe care îl iubeşti toată viaţa – e limpede-
nici urmă din el nu rămâne pe când
dincolo de zid un străin în zile şi nopţi
aşteaptă bucurii îţi aduce te învaţă
să treci peste viaţăşi moarte tu nu
îl vezi tu nu îl auzi, Cel pe care îl iubeşti
toată viaţa te uită păstrându-te lângă el,

Mă împânzeşte ruşinea vă jur ca o molimă
ruşinea nu ştiu dacă din viaţă rămâne tot
ce e bun nu ştiu dacă din viaţă rămâne tot
ce e rău ghemuit în propriile tale sensuri
trebuie să te priveşti mereu cu aceiaşi ochi
să ocoleşti mizeria ghiftuită de cuvinte
să ocoleşti umbra care te face de râs
când numai o parte din tine nu o ştii
pe de rost trebuie să te împânzească ruşinea




AUTOPORTRET

(3)


CUPRINS..............



C.val.T.I.se achită Uniunii Scriitorilor, cont 45106262 BCR+SMB

Editura HELICON
ISBN 973-574-347-7
Bun de tipar:19.05.1997
Apărut : 1997
Coli tipar: 1,50
Culegere şi paginare computerizate
Tiparul executat la S.C. „ Helicon” Banat S:A       1900 Timişoara, Calea Aradului 1
Tel.056-14 27 35, 14 27 72, 12 23 29
Telefax:056-19 03 29
sub comanda nr.365

DREPT DE AUTOR
v.Legea nr.8/1996
Art. 4. — (1) Se prezuma a fi autor, pana la proba contrara, persoana sub numele careia opera a fost adusa pentru prima data la cunostinta publica.
Art. 7. — Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma de exprimare si independent de valoarea si destinatia lor: (...)
Art. 138^7
(1) Incalcarea drepturilor recunoscute si protejate prin prezenta lege atrage raspunderea civila, contraventionala sau penala, dupa caz, potrivit legii. Dispozitiile procedurale sunt cele prevazute in prezenta lege, care se completeaza cu cele de drept comun...
Art. 139
(1) Titularii drepturilor recunoscute si protejate prin prezenta lege pot solicita instantelor de judecata sau altor organisme competente, dupa caz, recunoasterea drepturilor lor si constatarea incalcarii acestora si pot pretinde acordarea de despagubiri pentru repararea prejudiciului cauzat.

(http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:Zo7YYOlfVdAJ:www.legi-internet.ro/lgdraut.htm+drept+deautor,+potrivit+legii+8/1996+acesta&cd=3&hl=ro&ct=clnk&gl=ro)